Poeme

Picasso a început să scrie poezie în 1935, la vârsta de cincizeci și patru de ani, când renunță la viața burgheză – spune critica biografică, făcând o asociere, cred, nonspe­cifică, între viața artistului și opera sa – pe care o ducea alături de soția sa Olga, de care se desparte. Este o perioadă când Picasso se consacră mai puțin desenului și picturii și foarte mult poeziei, scriind timp de doi ani (1935-1936), aproape zilnic, poeme pe care le datează foarte exact (uneori marcând chiar și ora), sintagma datării ținând loc de titlu. Cu câteva întreruperi, Picasso continuă să scrie poeme (pictând în același timp) până în 1959 (deci încă aproximativ douăzeci și trei de ani), dată a ultimului său text cunoscut, căci s-ar putea să existe și altele, care încă nu au ieșit la iveală. Opera literară a lui Picasso de care avem cunoștință astăzi este alcătuită din trei piese de teatru și din aproximativ patru sute de poeme, dintre care unele se află în colecții particulare, cele mai multe fiind păstrate în arhivele muzeului Picasso din Paris. Picasso scrie atât în spaniolă cât și în franceză. Uneori, în interiorul unuia și aceluiași poem, el utilizează în mod spontan termeni din ambele limbi, spărgând, și din acest punct de vedere, limitele unei poezii înțelese în sensul impus de tradiție. Începe prin a scrie în spaniolă, și primul poem pe care-l compune în franceză ne comunică o adevărată stare epifanică suscitată de statutul traducerii și al traducătorului: „Si je pense dans une langue et j’ écris «le chien court derrière le lièvre dans le bois» et veux le traduire dans une autre, je dois dire «la table en bois blanc enfonce ses pattes dans le sable et meurt presque de peur de se savoir si îsotteș» (28 octombre 1935)”. „Dacă gândesc într-o limbă și scriu «câinele aleargă după iepure prin pădure» și vreau să traduc asta într-o altă limbă, tre­buie să spun «masa de lemn alb își înfige labele în nisip și aproape că moare de frică știindu-se atât de îproastăș» (28 octombrie 1935)“. Astfel, traducerea dintr-o limbă în­tr-alta, când e autotraducere, devine o adevărată res­criere. Dar n-am putea oare spune că orice traducere demnă de acest nume (nu numai autotraducerea) este o re-scriere, constatare de facto prin care își poate pretinde statutul de creație, în ciuda cămășii de forță la care este supusă, a rigorilor situării ei între literal și literar? Irina Mavrodin