Celularul

Traducator Irina Nisipeanu, Alex. Sahighian Universul fictional al lui Ingo Schulze este plin de intamplari paradoxale, incredibile pentru un cititor obisnuit cu publicistica senzationalista. Tranziția spre democrație și capitalismul real, fie că se întâmplă în Germania reunificată ori în spațiul ex-comunist mai larg, nasc o mulțime de eroi cu destine asemănătoare fostului inginer din Buhara. Trecerea are adeseori finișuri dramatice. Dar, interesant, mai toate metamorfozele personale nu nasc trăiri de revoltă, așa cum se întâmpla în comunismul real, revoltă interioară, fără doar și poate, ci stări de deznădejde și resemnare. Până și succesele rapide, fruct al tranzițiilor mentale, în ciuda aurei strălucitoare, nu durează mult și au, îndeobște, un finiș dramatic. Un merituos proiectant de termocentrale din fostul spațiu RDG ajunge în faza în care își pierde „obiectul muncii“. Beneficiază de un meschin ajutor social și se resemnează cu întreținerea unei minuscule grădini, cu supravegherea unei capcane pentru șoareci și cu prelungi audiții din Bach și Beethoven (Calcutta). Un paseism nevralgic găsim și în La țară, în Estonia. Eroul, invitat al unei case de creație pentru scriitorii din țara baltică, asistă la un spectacol șocant, incredibil. Administratorul locului organizează pentru câțiva interlopi din Finlanda o vânătoare trucată. Corupe conducerea unui circ falimentar și pune mâna pe un urs dresat, precum și pe un accesoriu indispen­sabil, o bicicletă străveche. La ora convenită aduce ursul și bicicleta într-un luminiș de pădure, în bătaia armelor interlopi­lor. Mahmuri, interlopii trag aiurea și, de unde ne așteptam la un carnagiu antiecologic, asistăm la un spectacol picaresc. Ursul călare pe bicicletă dispare în adâncul pădurii, ca o nălucă pentru o aventură cinegetică suprarealistă. Universul ficțional al lui Ingo Schulze este plin de întâmplări paradoxale, incredibile pentru un cititor obișnuit cu publicistică senzaționalistă, să zicem. Dar autorul, ca și cum și-ar căuta un alibi, ne avertizează la un moment dat: „Unii spun că scriitorul trebuie să inventeze dacă vrea ca povestea să iasă bine. Dar mie mi-ar plăcea să nu născocesc nimic“ (O noapte acasă la Boris). Și chiar o face. Dă impresia puternică a veridicității. Plauzibilul e prezent pretutindeni, în spectacolul dulce-amar al tranziției, în general, în relațiile interumane cotidiene, în viața cuplurilor, frugală ori de durată. De fiecare dată trecerea prin viață e ca picătura de apă pură care nu se poate coagula dacă nu are în centru un fir de praf. Așa se nasc și norii de furtună, cu geometrie vijelioasă. Și trebuie să le surprinzi instantaneu miș­ca­rea, pentru că altfel apare un alt contur și se naște o nouă forță de izbire. Paul Dunareanu