Miraculosul formei si manifestari in literatura si arta

Conceptul ordonator al întregului studiu conceput de Roxana Zanea este acela de miraculos, așa cum îl definește Tzvetan Todorov în deja clasica sa Introducere în literatura fantastică. Minunea și miracolul sunt sinonime la care apelăm pentru a numi și califica fapte sau acte peste fire supranaturale, cum ar fi învierea din morți, transformarea apei în vin, îndestularea unei mulțimi cu trei pâini și doi pești etc. Miracolul sau minunea își face loc în Evanghelii, în Faptele Apostolilor și, mai târziu, în legendele hagiografice care, acum, în secolul al XIII-lea, vor fi adunate în celebra culegere a lui Jacobus de Voragine sub titlul de Legenda aurea. Experiență legată de sacru sau, cu un alt termen, de numinos, miraculosul ține de viziunea teologică, construită de biserică. Credința în miracol, întreținută cu deosebire prin literatura liturgică, este legată, cum observă A. Jolles, Einfache Formen, de cultul relicvelor, dar și de cultul moaștelor făcătoare de minuni, de procesiuni, de pelerinaje și de cruciade, instituții ale Evului Mediu. Pot fi urmărite, de altfel, glisări semnificative de la magicul romanului breton la relicva creștină a cărei căutare face obiectul aventurii cavalerului exemplar – Parsifal și Graalul. Asemenea glisări corespund unor reconstrucții ale mentalului care aduc nu numai deplasări de accente, ci au ca efect și o reevaluare a magicului care, asociat vrăjitoriei, este împins într-un fond al reprezentărilor negative, demonice, dezlănțuind cele mai drastice sancțiuni ale bisericii. Socotit de Tzvetan Todorov un gen diferit de miraculos, fantasticul, ca tip de viziune, este o descoperire mult mai târzie a literaturii și presupune din partea autorilor rafinament și subtilitate, o bună stăpânire a ambiguității, ca procedeu de natură să conducă la construirea unui enunț purtător al unui dublu și contradictoriu mesaj ce urmărește, ca efect de lectură, deruta, confuzia cititorului solicitat, simultan, de un dublu sistem cauzal – al ordinii naturale și al ordinii supranaturale. Genul miraculos, deși se nutrește din supranatural, refuză ambiguitatea, conciliind, cu suport în valorile morale, două paliere ontologice – al umanului și al sacrului. Articularea unor elemente ce țin de ordinea sacrului, pur sau impur, în cealaltă ordine, a omenescului, apare ca o consecință „chemată“ de substanța morală a lumii pe care, după caz, o răsplătește sau o pedepsește. O asemenea viziune stă și la baza altor instituții medievale, pe care le acreditează, cum ar fi, de exemplu, ordalia, o instituție juridică de mare autoritate, consonantă multor altora proprii medievalității. Miraculosul, ca tip specific de viziune, ar fi, așadar, criteriul în funcție de care autoarea își delimitează teritoriul în care se va angaja. Câmpul de cercetare, extins din zona literaturii în zona artelor plastice, capătă contur cu ajutorul unui corpus de texte și imagini medievale, occidentale, bine ales, asupra căruia se concentrează efortul analitic. Textelor analizate li se recunosc stratificările interioare, inaparente, care trimit la peisajul social al epocii, la orizontul lingvistic, la tradiții și obiceiuri ale vieții cotidiene, la religie, mitologie, artă etc. Un consistent excurs, necesar, este de natură să facă distincția între fantastic și miraculos, să repertorieze funcțiile miraculosului în lumea medievală, sursele sale și o tipologie, totul susținut cu exemple convingătoare, de natură să ilustreze temele și simbolurile ordonatoare ale universului investigat. Silviu Angelescu